O ultimă întâlnire pe această lume. Au trecut 9 luni de atunci. N-am ştiut şi nici n-am simţit că va fi ultima îmbrăţişare. Se întâmpla, e adevărat, undeva, pe un pat de spital. Am condus 450 de kilometri cu ochii în lacrimi doar să o strâng la piept. I-am cumpărat flori roşii la ghiveci şi i-am spus că o iubesc mult, că e puternică şi o să se facă bine. M-a condus până la ieşire, mi-a zâmbit, mi-a făcut cu mâna. E ultima imagine pe care o rememorez la nesfârşit încercând să înţeleg la ce se gândea bunica. Ştia? Simţea că se apropie sfârşitul? A încecat să-mi spună asta, dar eu n-am vrut să cred şi-mi pare rău, atât de rău că nu am apucat să-mi iau rămas bun şi să-i spun că atunci când se va naşte, o strănepoată va purta numele ei.
Emoționant...
RăspundețiȘtergere